Îmi afectezi comunicarea pentru că m-ai obişnuit cu superlativul şi aşteptările mele sunt considerate aproape absurde. Am rămas în ochii voştri o mofturoasă cu pretenţii nemeritate pentru că aţi uitat ce înseamnă normalul.
Şi acum dacă mă învăţ cu răul îmi cobor standardul şi dăunez tuturor celor care o să vină după mine. Dar n-am să fac acest lucru, nici măcar din milă. Am datoria să fiu onestă cu mine şi cu toţi ceilalţi, iar nepotrivirile noastre nu trebuie să afecteze pe nimeni.
Când îmi fac valiza plec, nu am nevoie de asigurare sau viză şi nu mă întorc. Dar recunosc, mă întreb din când în când ce-ar fi fost dacă.
Acum stau să mă gândesc, având în vedere că tu nici măcar nu te gândeşti la posibilităţi optative, de ce îmi rămâne în minte un sâmbure de idee extraordinară în care se rezolvă absolut totul? Pentru că suntem detaşaţi sau pur şi simplu pentru că nu mai simţim nimic din ce-a fost?
Oricum trăim, o facem mai bine decât înainte şi mă bucur nespus de mult că perseverezi să-mi influenţezi dialogul cu cei din jur. Dacă nu învăţăm unul de la altul unde am putea ajunge vreodată?
Mi-ar plăcea să pot vorbi cu ceilalţi mai bine și mai frumos decât tine şi văd că sunt pe drumul cel bun.
Ai simţul umorului şi asta te-a salvat de prea multă inteligenţă, care te-a împins poate prea departe de mine… Cunosc mai multe secrete decât ţi-ai imagina şi îmi place să le păstrez.
Ne afectăm în mod egal, cu vorbe
La arme!
