După cum bate vântul

Cred că îmi este îndeajuns să mă uit după privirea să văd cine îţi place. Este mai explicit decât o scrisoare lungă de 17 pagini sau un cadou scump.
Orice brăţară invizibilă care îi leagă pe oameni câte doi, se poate vedea de la distanţă.
În aceeaşi cameră enormă, ne uităm unii la alţii şi ne dăm seama după zâmbetul din colţul gurii şi ochii vorbitori că dialogăm mai mult zi de zi cu cei care nu ne ascultă.
În cercul patrulater în care eu mă uit la tine, tu te uiţi la ea şi ea se uită la altul, nu ne văd decât bătrânii de pe margine care se miră că nu facem decât să orbecăim între noi, fără să întreprindem ceva.
În orice vreme am fi trăit, curajul de a spune mai mult decât o aruncătură de geană ţine de sufletul fiecăruia.
Îmi place să vorbesc cu tine când nu spun nimic, pentru că mă înţelegi mai bine decât atunci când trebuie să-mi caut cuvintele lăsate sub pernă şi aşternutul aruncat pe sârmă la uscat şi să le trimit săgeţi spre fruntea ta plină de cârlionţi.
Mă afund într-un alb de vară care mă acoperă cu o lumină caldă, unde gesturile sunt perfecte şi orice simţ este cristal: văzut şi cucerit.
O umbrelă plină de culori ne protejează de arsurile provocate de prea multă stimă de sine şi semnalizăm spre unul sau spre altul, după cum bate vântul.
La tine plouă? Ninge?
Când vine vara şi la tine?
Te aştept.