Iască

Un pământ neroditor, care ne-ar suporta doar dacă l-am vedea şi aprecia, ne purtăm blana la umbră, aşteptând o mană cerească: ploaia!
Nu o să invoc nici un fel de spirit, pentru că dacă locul nu mă rabdă, va trebui să găsesc altul care s-o facă, sau să schimb eu ceva.
Nu avem motive să ne conversăm, prin urmare îţi vezi de treaba ta, căzând într-un adânc respect pentru timpul meu preţios, liber, pe care l-aş împărţi cu tine oricând.
Merg încet spre locuri familiare, spre rubedenii şi încerc să gândesc în ce m-am transformat de-a lungul anilor şi de ce întotdeauna e atât de bine acasă, deşi totul pare mai mic, lumea mai bună
Un dor nestins mă apucă mereu, când nu sunt cu voi ce dragi şi când nu sunt cu tine.
Şi te înţeleg, de fiecare dată când apreciezi familia, indiferent cum este ea.
Ai încercat să mă înveţi să iubesc păcatul altuia, pentru că nu este al meu şi datoria mea este să-l trec în spate.
Te văd, nu eşti bine, ai secat şi tu, dar undeva tună şi fulgeră şi te adapi mereu de la o fântană eternă
În caniculă, fără urmă de speranţă, visând măcar la un miraj de oază, înaintăm din inerţie şi pentru că de undeva, foarte adânc din noi, izvorâm putere.
Îmi place că înflorim şi pe stânci, unde ceilalţi nu cunosc bunăvoinţă.
O să mă rog să înverzim cu toţii cu energie suficientă pentru 3 vieţi. Numai aşa o să reuşim să trăim măcar una!