Nu eşti James Bond dar te porţi ca atare şi asta te preamăreşte în ochii multora…
Dar ce faci cu dispreţul, cu nopţile trăite şi nedormite?

Siguranţa zilei de mâine nu o poţi pregăti în 5 minute de liniştire psihică în care îţi spui că totul va fi ok sau în minutul în care eu nu ştiu să-ţi urez drum bun, pentru că nu vreau să gândesc mai departe de graniţele suferinţei mele.

Te simţi bine când schimbi ceva în lumea asta şi te motivează să-mi dai forţa necesară de a răzbi printre ceilalţi şi mai ales în orice.
Nu trăiesc datorită rezistenţei tale sau a mele şi nu-mi lipseşte nici visul în care mă salvezi de toţi şi de toate, în timp ce eu devin o stea de film.

Îmi lipseşte liniştea pe care o primeai când dormeai cu spatele la mine, tachinările defensive aruncate celorlalţi când făceau glume pe seama mea şi întregul spectacol pe care-l puneai în faţa oricui îndrăznea să mă amărască.
Îmi plăcea cel mai mult jocul întrebările fără limită pe care-l savurăm în drum spre o vacanţă mereu pierdută.

Mi-ai pus o foaie de hârtie sub picioare şi m-am înălţat, iar acum aştepţi să zbor mai departe, gata să mă sprijini de la spate în stil mare.
Ai o armată întreagă, maşini, elicoptere, pregătite să-mi acorde ajutor dacă mă clatin.

Nu te supăra dacă nu-ţi mai cer să-mi rezolvi problemele, dar trebuie s-o fac eu.
Din fericire ştiu că nu pleci nicăieri, încă.