Te-am scos din lista contactelor recente şi te-am pus în cea a permanenţei oamenilor dragi şi nu pentru că meriţi ci pentru că aşa simt.

Dar trebuie să arunc brăţara care ne leagă şi sper s-o fac cât mai curând.
Te-aş strânge în braţe să uit, să uit tot, să trăiesc liberă.

De ce vezi ceea ce eu nu pot şi de ce unele zile sunt mai bune decât altele, sau de ce îmi place şi ţie nu?

Te-aş omorî să mă pot îndrăgosti, te-aş extirpa fir cu fir dintre neuroni şi mi-aş face un transplant de miocard în speranţa că vei rămâne o amintire doar în creier şi nu voi mai simţi nimic, vreodată, pentru tine.

Dar tu faci viaţa atât de frumoasă, dar atât de frumoasă şi uşoară încât aş vrea să trăiesc 161 de ani şi să-mi crească speranţa de viaţă pe măsură ce trec zilele ca o părere.

Eşti un sistem construit să creeze dependenţă chiar şi oamenilor inteligenţi, dar sunt mândră că mă pot detaşa suficient să te văd într-adevăr cum eşti.
Acum mi-e ciudă când observ că eşti mai bun de cum te simţeam.

Aş profita din plin că eşti lângă mine, dar nu-mi permit mai mult decât o faci tu acum.
Mi se pare că acel fir invizibil care ne leagă este aproape etern pentru că deocamdată nu există oameni suficient de importanţi să-l taie.
Ce o să facem când ei vin?