Nu suport să mă lupt cu melcii, ai mei, nu ai altora şi de aceea alerg.
Unde? Spre ce sau spre cine? Spre mine, să mă prind din urmă aşa cum ştiu că pot fi.

O cursă contra cronometru în care nu pot câştiga decât eu. Şi de mai multă motivare nu am nevoie.

Voi, cei dragi sau draci mă puteţi susţine, să încercaţi să-mi puneţi piedici sau să mă aşteptaţi în dreptul liniei de sosire.

Iar dacă tu vrei să mă însoţeşti, alergând cot la cot lângă mine, n-am să te opresc. Te primesc cu braţele deschise. Amândoi vom termina cu bine acest maraton, dar probabil ne vom bucura mai mult de el, împreună.

Nu m-am supărat nici să-i însoţesc pe alţii, sau să sprintez de una singură ca un alergător de cursă lungă.

Dar în nici un caz nu o să-mi car propria casă în spinare, cu dobânzi existenţiale sau să-mi scot coarnele încercând să adulmec lumea din jurul meu.

Da, o să las dâre, cât o Cale Lactee dacă este necesar pentru că talentul îţi oferă doar un simplu imbold, munca este cea care te duce acolo unde trebuie şi îţi doreşti.

Îmi asum efortul, cu neajunsurile de rigoare, de a pierde oameni şi lucruri. Victoria cere sacrificii.

Mi-ar plăcea să te văd zâmbind mai des în timp ce evităm obstacolele.

Un melc, doi melci… un catralion de melci şi nici unul de fapt.