Nu-mi mai plac dimineţile. Şi-au pierdut orice farmec cu care puteau să mă facă să uit de vise. Ştiu, visez cam mult, inclusiv în nopţile în care tu ocupi jumătate de pat şi mă privezi de spaţiu. Este spaţiul meu să mă întind şi nu mă pot urca peste tine, pentru că tu nu eşti El.
Şi camera, masa albă, resturile unei cine târzii sau obiectele care îmi aduc aminte de pasiuni nu-mi încântă cu nimic sufletul. Azi nici soarele nu străluceşte.
Ciudat, nu-mi este frig, nu-mi este nicicum pentru că singurătatea uită de miros, de gust şi de restul simţurilor. Am îmbrăţişat-o ani întregi, mândră de ea. Din păcate nu este o comoară, dar este un apanaj şi te scapă de multe ori din situaţii ingrate, în special de oamenii nepotriviţi.
Dar îţi fură energia, te lasă pustiit. Poţi face absolut orice îţi doreşti, dar nu vrei.
Nu-mi rămâne decât să mă ridic maşinal din pat şi să-mi văd de viaţă, ca şi cum azi ar fi prima sau ultima zi şi nimic nu s-ar schimba.
Nu vreau să trăiesc în trecut deşi amintirile frumoase de multe ori îşi sparg chipurile de fereastra mea şi recunosc, din când în când le primesc, pentru că trebuie să aerisesc încăperea.
Nu caut nici să creez altele. Nu fug de nimeni, dar mă feresc de ceea ce pot face pentru că îmi va demonstra cât timp am irosit crezând că sunt inutilă şi n-am putere.
Iar voi toţi din jur aveţi impresia şi uneori credinţa că pot întreprinde multe, dar nu adulmecaţi efortul şi zbaterea mea ca de prepeliţă pe cale să fie împuşcată de un vânător destoinic.
Iar tu, tu când îţi vei deschide ochii? Nu vreau să mă mai joc. Poate tu nu pierzi nimic. Dar eu?
Îmi rămâne speranţa că dacă mă înşel, aş fi cea mai fericită din lume. Urăsc să am dreptate mereu
