Când ne place de cineva, încercăm prin diverse mijloace să ne însoţim cu el . De ce? Pentru că prin ceva din gândirea noastră, ne atrage atât din punct de vedere fizic dar şi al caracterului.
Se spune că oamenii care se aseamănă se adună.
Dacă ne uităm pe stradă, sunt mulţi care efectiv zici că sunt fraţi şi de fapt sunt soţ şi soţie sau doar prieteni foarte buni.
Cum reuşim, prin ce energie pe care o emanăm să-i atragem pe oamenii care ne seamănă? Ne plac cum se îmbracă, cum se comportă, cum reacţionează, vrem să fim ca ei, ne recunoaştem în multe gesturi de-ale lor.
În plus, dacă umbli cu un om mai mult timp şi ai o strânsă relaţie, începi să gândeşti asemănător, să-i preiei din aparenţă şi din modul de a gesticula, de a se strâmba.
Nu suntem maimuţe, dar omul învaţă prin repetiţie şi apoi prin alte mijloace.
Toata viaţa rămânem nişte copii care încearcă să îi imite pe alţii, fie că sunt modele, fie că sunt oameni pe care-i iubim sau care ne plac, fie pur şi simplu pentru că dintr-un motiv necunoscut ne atrag iremediabil.
Interesant că există şi mulţi prieteni şi iubiţi care nu au absolut nimic în comun, nu fac nimic la fel şi rămân zeci de ani împreună. Se tolerează, se completează?
Cuplurile în care cei doi sunt neasemănători se spune că sunt mai stabile pe termen lung…Cred că este vorba de afinitate.
În fond şi la urmă, dacă nu am fi diferiţi, am fi toţi la fel şi ne-am plictisi enorm.
Un ciobănesc german şi o pisică siameză mănâncă din acelaşi bol.