Să umplem timpul cu ceva, cu orice; doar să nu-l mai simţim cum trece în viteză pe lângă noi, ca un gând nebun de vară sălbatică şi plină de nisip.

Întoarce clepsidra şi uită-te în jur. Tu cum vezi lucrurile? Dar pe tine şi pe ceilalţi? Timpul pierdut nu există. Vremea este întotdeauna de partea ta dacă ştii cum să o conştientizezi.

Clipă nu poate fi oprită, nici măcar de suflet. Şi atunci, la ce bun atâta chin de a face multe lucruri. Nu poţi forţa nimicul. Toate vin atunci când trebuie.

Şi cu toate acestea, avem impresia că nu mai apucăm să ne trăim viaţa. De ce avem nevoie să ne împăcăm cu lumea asta? De un om care să ne înţeleagă? De reuşite impresionante? De moştenitori extraordinari? De salvarea altora?

Poate doar de acceptare. Lucrurile se aşează în matcă lor pentru că te îndrepţi spre ceva bun, pentru că munceşti şi nu te dai bătut. Norocul e o minciună extrem de frumoasă. Ce n-aş da să fie adevărat.

Nu pot alege să trec ca peştele prin apă. Nu-mi stă în fire şi-n mustăţi. Aşa încât mă plimb în continuare printre multe gânduri, dar în special printre ţeluri  şi scopuri. Motivaţia vine de la sine, ca pofta de mâncare.

Totuşi, îmi umplu timpul până la o nouă reuşită cu mici pauze de comunicare. Vorba, bună sau rea, te îndeamnă să creşti.

Câte goluri ni se închid zilnic?