Indiferent de locul de muncă, dacă îmi stă cineva în ceafă şi îmi spune mereu ce să fac, oricât de bine intenţionat ar fi, mă stresează.
Este mai bine fără supervizare? Se poate conduce ceva de la distanţă, cu telecomanda?
Suntem stânjeniţi şi poate tentaţi să greşim dacă suntem puşi în faţa unei autorităţi?
Sau de fapt este vorba de faptul că ţi se spune mereu cum să acţionezi, de parcă nu ai fi capabil să judeci singur, după câteva indicaţii de bază?
Pot fi subalternul perfect atâta timp cât ştiu exact ce trebuie să fac şi nu mişuni pe lângă mine să vezi cum scot fiecare gând pe minut.
Nu am probleme de subordonare dar şi nici să dau ordine altora.
Diferenţa este că mă simt mult mai responsabilă când mă ocup de alţii şi probabil mai preocupată. Prefer această poziţie, chiar dacă poate aduce mai mult stres.
O cameră video care îţi urmăreşte fiecare mişcare, programe instalate în calculator care să-ţi interzică să faci pauză din când în când pentru că nu eşti robot să lucrezi la foc continuu (oricum nu fumez), superviser care îţi numără minutele de întârziere dimineaţa când nu ştii cum să nimereşti ceaşca de cafea… toate doar pentru siguranţa ta şi a companiei şi o mânuire bună a resurselor şi personalului.
Şeful perfect este cel care dacă ar sta în spatele tău, tu ai face exact la fel ca şi când el nu ar exista: munca ta!
Şefia este direct proporţională cu pupincurismul şi invers proporţională cu randamentul.