Văd totul foarte clar, ce vreau în viaţă şi cu cine s-o împart. Creierul meu înregistrează fiecare pas şi mă îndreaptă cum trebuie.
Din păcate tu lipseşti cu desăvârşire, ai renunţat.

Acum recalculez totul şi nu-mi mai iese nimic. Nu ştiu ce să fac.
Mă simt acasă oriunde dacă te ştiu pe tine.

Nu-mi închiriez timpul altora pentru că secundele încearcă să-mi încurce iţele, complicând totul.
Şi totul este atât de simplu încât nu înţeleg de ce durează atât de mult să se pună toate în ordine.

Nu-mi mai închiriez nici inima, nu-mi aduce nici o rentabilitate.
Mintea este singura care nu poate sta locului şi este ocupată de toţi şi de toate.

Mi-ar plăcea să fiu sigură de ceilalţi, de ce se întâmplă şi nu pot să fiu categorică cu dubiile tale.
Te înţeleg dar nu vreau să te cred pentru că te minţi aşa de frumos, că te-aş asculta ani întregi şi m-aş lăsa mângâiată de poveştile pe care ţi le scorneşti pentru a putea trăi bine în capul tău.

Ai putea spune că mă încăpăţânez şi nu vreau să învăţ să mă descurc cu anumite lucruri sau că îmi ridic ştacheta prea sus şi de aceea am impresia că nu realizez nimic.
Dar mă cunoşti şi poate de aceea ai încredere.

Nu sunt picată din lună, dar mă simt întoarsă pe toate părţile, împinsă, sucită, strâmtorată, forţată, amăgita şi nimeni nu poate schimba situaţia în afară de mine.

Nu vrei să-mi trăieşti tu viaţa pentru câteva ore?