Mă joc cu mintea nimănui
Ca un copil stricat
Uitat în parcul solitar
Şi plin de amintiri.
Încerc să fac ceva util
Dar nu-mi iese nimic
Poate pentru că tu nu mai eşti
La fel ca altădată.
Aş rumega frunze întregi
Cu flori şi fructe viermănoase
Dacă aş şti că într-o zi
Voi fi şi mai frumoasă
În mintea ta, măcar atât,
Să mă iubeşti încet,
Iar timpul va veni şi el
Când tot voi mai zâmbi.
Nu-ţi cer imposibilităţi
Nici zahăr să mă-ndulcești
Dar mi-ar plăcea în sinea mea
Să cred că mă mai vrei.