Vreau să fim parteneri domestici şi să ne aruncăm cu sălbăticie în negocieri, să ne învăţăm unul pe altul că toate excepţiile reuşesc să fie fericite.
Dragostea nu este chimie, creşti şi ajungi să-l iubeşti pe celălalt.

O privire, două vorbe care vin atunci când trebuie, o mângâiere după care aşteptai mai bine de un sfert de secol şi magia s-a înfăptuit. Eşti luată, îţi zboară tălpile prin lume şi eşti sigură că nu există mai bine. Refuzi că ai fost altfel vreodată şi vezi doar bucurie, peste tot.

Ai sări într-un picior o zi întreagă pentru că împrăştii energie infecţioasă, ca un bolnav care nu are nevoie de tratament. Aştepţi cu nerăbdare îmbrăţişarea lui în care o să te pierzi minute în şir şi-ţi pregăteşti vorbele. Le răsuceşti, le împodobeşti şi ţi le atârni de pleoape, să le ai în faţa ta. Poate de emoţie mai uiţi şi vrei să-i spui tot!

Dar câte argumente poate să aibă un om când îşi negociază sufletul?

M-am luptat până când am rămas fără cruci şi fără somn şi fără tine. Ştiu că ţi-e bine, sau cel puţin aşa vreau să te cred.

Ţi-aş da acum în scris că sar peste orice termene şi clauze, doar să te mai văd zâmbind fără motiv şi să mă ţii de mână.

Ai crezut că m-ai domesticit, dar eu nu pot fi îmblânzită, doar câştigată.
Nu ştiu care pe care s-a pierdut dar ne-am conformat regulii. Am lăsat comunicarea la uşă şi am rămas goi, fără argumente

Aş vrea să mai fim parteneri domestici, dar ne-am sălbăticit