Totul se vede deformat mai de aproape, pentru că pierzi din vedere detaliile şi vezi doar ce e în faţă, în mijlocul tabloului şi ştim cu toţii, că dacă mergem precum caii, ne va lipsi esenţialul.
Orice vorbă spusă, fără context nu este înţeleasă cum trebuie, deşi ne chinuim noi să intuim ce şi cum.
Din ce punct de staţie priveşti, asta este important, pentru că lucrurile sunt total diferite din vârful dealului faţă de vale.
Te uiţi în jos, în sus, la stânga, la dreapta, te uiţi pentru că vrei să vezi, sau pentru că nu înţelegi, sau o faci din inerţie, oricum ar fi, tot priveşti ceva, pentru că nu eşti orb.
Cei care din păcate nu pot vedea, văd mai multe cu celelalte simţuri şi datorită lor, culmea, văd adevărul.
Nu înţeleg de ce lumea este aşa de stresată.
Înţeleg cum e să fii nervos, supărat pe tot ce ţi se întâmplă în fiecare zi, la muncă, că nu te poţi detaşa acasă, că te răzbuni pe partener sau copii, că încerci să faci totul ca la carte, după reguli şi toate acumulate te afundă într-un sac închis la gură, unde primeşti aer doar cu porţia.
Trebuie neapărat să ne mutăm din oraş ca să vedem frumuseţea naturii şi bunătatea oamenilor?
Oare nu este posibilă şi aici lângă noi, oriunde am fi?
Am nevoie de răspunsuri, mereu, pentru că nu cunosc prea multe şi simt nevoia să ştiu, să ştiu pentru a nu ajunge păcălită, cum mi s-a întâmplat de câteva ori.
Şi pentru asta o să suflu în aer, în lemn, în pământ, în inima fiecărui om pe care-l voi întâlni şi îl voi refuza pentru că nu eşti tu.
Nu sunt obsedată, dar pur şi simplu trebuie să încetezi să-ţi mai pese de mine.
Pentru că altfel, te iubesc.