Îți porţi rosturile ca un bătrân doar că ţie îţi lipseşte experienţa şi femeia şi fără de astea două pot spune că trăieşti degeaba. Mai ai timp totuşi şi eşti bun la recuperări, de orice natură.
Trebuie să recunosc însă că cel puţin ai chibzuinţă, iar când vrei, pasiune. Ar trebui să fie suficient. Dar este?
Nu-i treaba mea, nici măcar să dau cu banul cum îţi merge soarta darmite să stau şi să mă conformez relaţiei de amiciţie în care fiecare are drepturi depline de a-i spune celuilalt aproape orice, fără consecinţe majore în virtutea înţelegerii sufletelor care se aseamănă.
Dar nu pot să tac şi să nu fac nimic. Nu, nici în ruptul capului! Trebuie să-ţi spun şi să mă lupt să fie bine, pentru amândoi în mod egal, dacă există vreo egalitate între oameni…
Şi pentru asta mă vei suferi, cu vârf şi îndesat şi nu-ţi voi da ocazia să-mi cântăreşti vorbele sau faptele pentru că te vei fi obişnuit prea mult să nu trăieşti în absenţa mea.
Iar distanţa fizică nu are însemnătate pentru noi şi nici nu creează concesii sau retrageri oportune. Lucrurile nu pot fi altfel decât aşa cum le programăm.
Ştim fiecare cât timp ne acordăm unul altuia. Cred că este singura negociere tacită şi deşi aş introduce nişte clauze, o să te las s-o faci tu, din proprie iniţiativă.
N-am idei de viitor care nu includ binele, nici măcar în stare de asediu.
Mintea noastră creează ferestre acolo nu există, pentru că poate. Sunt sigură că putem face multe dacă nu ne călcăm pe coadă doar pentru că la un moment dat ne-am gândit c-am vrea mai mult unul de la altul.
Tu ce zici?
Ştiu că n-ai să răspunzi, dar ai să zâmbeşti, la fel de tacit…
