Din marea familie a inteligenţei-răzbunare-refulare fac parte: şicanarea, ironia, sarcasmul. Sunt sigură că toţi le-am întâlnit la un moment dat.
Există multe definiţii pentru fiecare şi sunt câţiva dintre noi care efectiv nu suportă şicanele decât până la un anumit nivel, deşi ştiu să fie ironici subtil şi uneori chiar sarcastici până în măduva oaselor.
Când însă te naşti într-o familie în care toată lumea e sarcastică şi ironică tot timpul, doar nu o să ieşi tu bunătatea de pe lume!
Îmi plac ironiile fine, aluziile, pot să iau în râs defecte de-ale mele şi uneori sunt o brută faţă de ceilalţi, dar am şi eu limitele mele.
Trebuie să fii destul de inteligent să-ţi dai seama când poţi să-ţi permiţi să fii ironic sau sarcastic, sau să faci glume drăguţe, cât poate încasa celălalt şi să se şi amuze când e cazul.
Părerile sunt împărţite: sarcastici sunt oamenii inteligenţi care sunt fini observatori sau sunt oamenii refulaţi şi răzbunători care nu ştiu cum să te atace în alt mod.
Care e doza potrivită? Cât suporţi? Poţi să trăieşti cu un om care e sarcastic de fiecare dată când prinde ocazia, sau cu unul care nu prinde nici o ironie? Ţi se mişcă repede rotiţele sau mai trebuie unse din când în când cu bunădispoziţie?
Dacă eu aş fi blondă şi s-ar face mereu glume pe seama mea, sub formă de şicanări cred că nu aş suporta şi i-aş desfiinţa pe toţi idioţii din jurul meu.
Mulţumesc Domnului că sunt brunetă şi sarcastică cu măsură!