Nici frumoasă, nici extraordinară, nici fandosită, nici inteligentă, doar simpatică. Pregătită mereu pentru orice, mai puţin pentru durere, pentru că nimeni şi nimic nu este pregătit pentru ce se va întâmpla, asta este Fericirea.
Oamenii sunt întotdeauna gata să iubească, să fie veseli, să petreacă şi în general să fie fericiţi, dar niciodată nu se antrenează pentru părţile triste ale vieţii, pentru că sunt inevitabile şi tolerate ca un alt element prin care trebuie să treacă pentru a reveni la starea primordială de bine.
Fericirea nu este extremă, deşi poate da această senzaţie, pentru că te cuprinde într-o euforie şi te duce departe, spre meleaguri unde totul este posibil şi realitatea nu există.
Cred că de fapt sentimentul de bine este cel de început, când situaţia sau persoana îţi par simpatice şi te îndrepţi fără să faci vreun efort înspre ele.
Într-un mod sau altul te atrag fără să te inunde şi să-ţi fure din avânt, ci dimpotrivă, îţi dau energie. Sunt ca un magnet.
Nu eşti hipnotizat pentru că mergi cu bună ştiinţă, nu te forţează nimeni, nu-ţi faci mari speranţe, pentru că încă nu te-a prins în vâltoarea ei.
De ce ne raportăm la fericire, indiferent de orice vorbim: familie, muncă, iubire, bani, reuşite, evoluţie umană la orice nivel? Ăsta e scopul nostru în viaţă?
Omul vrea să se simtă realizat şi dacă se poate să fie fericit cât mai mult este mulţumit, pe principiul să fie bine ca să nu fie rău, nu?
Fericirea e simpatică pentru că nu are alternativă şi orice alt atribut o depăşeşte.