now

 Să presimţi ce se va întâmpla este un dar nemaipomenit, dar nu pentru tentativele penibile de a încerca să schimbi ceva, ci pentru că poţi începe procesul de acceptare mai devreme. Lovitura nu va fi atât de aprigă.

Până la urmă totul se rezumă la cât de mult adaptezi întâmplările şi oamenii, la cum eşti tu. Vrei să trăieşti cu ei, îţi setezi coordonatele să convietuisti, în condiţiile tale şi ale lor. Vrei s-o ţii pe a ta pentru că ştii că ai dreptate, este exact problema ta.

Nici măcar nu participă toleranţa în procesul ăsta, ci exclusiv modul tău de gândire. Refuzi şi nu eşti de acord cu multe, dar oare ce rost are să te uiţi singur în oglindă la cât eşti de perfect şi să exclami ostentativ: sunt cel mai bun! Relaţiile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, stabilitatea s-a dus dracului şi a rămas doar bucuria de a te bucura de ceea ce ai acum.

Îmi aduce aminte de înţelepciunea lui Eminescu cu Memento mori. Degeaba ne agităm încercând să înduplecăm şi să convingem lumea dacă ei nu se lasă biruiţi.

Mai obţii ceea ce îţi doreşti de la ei, păstrând totuşi distanţa şi demonstrând că au greşit. Te vor privi cu alţi ochi. În primul rând că ei au impresia că tu laşi de la tine… poate laşi un gram de orgoliu, care oricum nu era binevenit. Şi în al doilea rând sunt mai dispuşi să se îndrepte.

O minciună mai mare într-una mai mică. Mai contează dacă tu îţi trăieşti viaţa şi celălalt fel şi sunteţi mulţumiţi suficient încât să vă bucuraţi de ceea ce aveti?