Nu trăim pentru simulare, nici unul dintre noi. Și totuși…
Lucrăm cu manipulare intuitivă sau intenționată, numai asta facem în ultima vreme, vrând nevrând. Ne angajăm în jocuri nesfârșite de seducție menite să ne hrănească cât suntem de speciali, de blestemați și evident, de neînțeleși.
Până unde o să mergem? Când o să ne oprim?

Ne lăudăm că avem controlul absolut şi nu suntem în stare nici măcar să tăcem.
Afurisiţi de oameni orgolioşi care ne găsim zeci de mii de scuze să putem fugi de relaţii normale: dar eu am încercat, celălalt e de vină, nu este omul potrivit, nici măcar nu era disponibil. Evident că nu era, nici nu putea fi, nu-i aşa? Nu se potrivea planului!

De ce lucrurile nu sunt simple, ne plictisesc îngrozitor, nu le mai vrem, de ce?
Poate pentru că pur şi simplu nu mai suntem capabili să le vedem. Tragic!
Prin urmare pe cine păcălim?

Nu vrem să trăim decât în stilul nostru, viu, autentic, singular dar simulăm la greu ceea ce ne dorim pentru că nu putem rezista fără măcar o aromă de realitate normală, comună.
Şi prin asta ne simţim puternici, că suntem altfel, că nu ne scârnăvim alături de plebe, că nu facem concesii, deşi în secret murim după tot ce au ceilalţi. Dar nu, la noi trebuie să fie altfel… ceva extraordinar, care bate orice record!

Culmea, prin modul nostru de a fi, sucit, ne câştigăm adepți, fani… ce mai, suntem pe cale de a deveni aproape zeităţi pentru unii, pentru că doar aşa, lumea în care trăim zi de zi nu o vom mai simţi atât de dezastruoasă, doar tristă

Oare o fi ceva adevărat din toate astea? Ce simţi? Ce gândeşti?
Intenţii de atâtea naturi ne răscolesc străfundurile minţii şi sufletului încât suntem siguri că într-o bună zi vom ceda, însă doar după ce am câştigat pariul cu viaţa, în ochii noştri.