În fiecare zi ne testăm şi probăm unii pe alţii.
Vedem fiecare ce ştie, ce a mai învăţat, cu cât ne depăşeşte sau cât de în urmă se situează.
Încercam pe mulţi să-i prindem pe picior greşit cu vreo informaţie eronată sau care suferă de imbecilitate şi ne bucurăm la maxim că noi suntem mai deştepţi, cel puţin în aparenţă.
Orice întâlnire este un test pe care celălalt trebuie să-l dea ca să ne intre în graţii.
Îi luăm în vizor pe toţi cu care suntem în competiţie pentru a-i depăşi.
Spiritul de concurenţă ne este dezvoltat de când suntem mici şi nu o să dispară vreodată.
Uneori însă exagerăm, poate chiar fără să vrem şi îi supunem pe ceilalţi la nişte teste imposibile, pe care nu au cum să nu le pice. Suntem aspri cu ceilalţi şi cred că de fapt ne testăm pe noi înşine.
Cică nu e bine să comparăm oamenii, dar este stimulată şi susţinută competitivitatea. Păi dacă nu o facem, la cine ne raportăm?
La idoli, la genii, pe care oricum nu-i putem ajunge vreodată pentru că efectiv nu avem talentul necesar?
Testele sunt necesare în măsura în care te ajută să te descoperi şi să-i vezi mai bine pe ceilalţi şi să foloseşti această informaţie.
Ca în orice altceva, este nevoie de echilibru. Până la urmă nu decide nimeni cine pune întrebările, decât dacă îţi sunt induse.
Este de preferabil însă să nu facem pe profesorul şi să dăm note celorlalţi pentru că nu vrem să rămânem surprinşi într-o zi când am rămas corigenţi în faţa celorlalţi!