Vreau pentru că n-am mai vrut de mult ceva şi iluzia unei emoţii te poate face să anulezi multe plăceri, întorcându-le pe toate părţile, încercând să extragi ca o sugativă şi ultima picătură care te-ar face să înţelegi.
Până la urmă nu e nimic de înţeles… sunt simple nevoi de a simţi împreună cu cineva, acel ceva pe care-l ştii pe dinafară şi pe care l-ai exersat de ani de zile.
Culmea este că de cele mai multe ori iluzia chiar devine realitate, poţi să pui mâna pe ea, s-o auzi, s-o miroşi, chiar s-o guşti!
Dar câtă tortură înduri când ţi-a dispărut visul şi vezi cu ochii largi deschişi tot ce ai refuzat să crezi că era îţi important.
Reuşeşti cu greu să te trezeşti, să te aduni şi dai vină din nou pe tine, că trăieşti din iluzii.
Dar nu te poţi abţine, emoţiile sunt unice şi poate singurele importante. Te ţin în viaţă şi te împing de la spate, iar speranţa este doar un biet servitor. O iei de mână, da, pentru că nu este făcută să te părăsească vreodată. Poţi alege să nu te mai uiţi la ea, dar nu are cum să dispară.
Înarmat cu alte gânduri, vrei, încă o dată, pentru că mereu a trecut prea mult timp de când ai mai vrut ceva frumos. Şi totul este inutil dacă nu poţi să obţii… aşa încât începi să simţi. E bine.
