Incredibil sau nu, toţi simţim la fel, gândim la fel, suferim la fel, cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă.
Nu suntem aşa de diferiţi pe cum am crede şi chiar dacă eternul război între sexe ne dă de furcă, putem să observăm cu ochiul liber că situaţia este neschimbată.
Ne încăpăţânăm să spunem că eu sunt mai special decât cel de lângă mine, că eu pot să rezolv mai multe, că pe mine mă doare altfel, că totul este mai tragic la mine şi durează prea mult.
Surprinzător stăm şi vorbim unul cu altul şi vedem că el simte la fel, îşi doreşte exact aceleaşi lucruri şi nu este mai puţin conştient că greutatea nu stă în neputerea lui ci în modul cum interacţionează cu ceilalţi.
Prea puţin sinceri, cu dorinţe de mărire şi de a ne diferenţia de ceilalţi, ne căutăm rostul în viaţă singuri.
Cred că ar trebui să facem cu toţii terapie, inclusiv terapeuţii, să ne învăţăm unii cu alţii, să ne bucurăm de ce aduce fiecare şi să reuşim să ne trecem cu vederea neputinţa.
Nu cred în imposibilitate, pentru că există suficienţi oameni în jurul tău, capabili să te ajute acolo unde tu nu poţi.
Dar ce faci ca să te înţelegi cu ei?
Eu stau şi privesc şi cred că dacă pricep ce îşi doreşte fiecare şi îl ajut, la sfârşit o să visez şi eu realitatea.
Mulţumesc celor care au suficientă experienţă şi deschidere şi au răbdarea să-i ridice pe ceilalţi, fără să ceară nimic în schimb.

http://youtu.be/ijZRCIrTgQc