În ziua în care te-am văzut n-am simţit nimic, dar m-ai surprins că ştiai să te bagi sub pielea mea, unde uneori nici eu nu ajung.
Mă simt spectator la orice greşeală, problemă, exaltare. Amorţită, nu pot reacţiona, dar cel puţin o fac cei din jurul meu până îmi revin. Sper să n-aibă nici o legătură cu vârsta…
Visez încă la acel conac boieresc pe care-l păzesc doi ciobăneşti germani, iar un beagle şmecher îşi face de cap alergând pisica mea siameză. Iar grădina e plină de viţă-de-vie şi trandafiri roşii!
N-ai plecat din viaţa mea, dar eşti mereu pe picior de plecare.
Cred că încă eşti ţintuit suficient de mintea să te mai reţin şi cu mâinile.
Ce n-a mers? N-am înţeles, dar poate până când ajungem să ne măsurăm zilele o să aflu, nu-i aşa?
Omul fără casă, omul hotelurilor şi femeia de gheaţă care topeşte pe cel mai aprig suflet, stau la masă şi iau cina. Trag concluzii despre whisky, blonde, cariere de nisip şi visuri târzii.
Totul se umple şi se aranjează, dar eu nu văd nimic pentru că nu-mi trăiesc viaţa.
Să ies din coperta asta de lut, să mă apuc de scris altă istorie, pentru că a mea sunt pe cale s-o ruinez cu nesimţire şi măiestrie.
Poate e de vină frigul şi nu cada plină de mătasea amintirii zborului.
Oare aşa se plăteşte? Vreau alt schimb valutar, care să nu ţină cont de ceasuri, locuri sau mirosuri.
Cât credit mai am?
