Nu poţi să ruinezi ruinele decât cel mult să le vizitezi, fără a plăti ceva, pentru că sunt ale tale.
Când nu vezi de ochi ce se întâmplă însă, probabil nici cei mai buni oftalmologi din lume nu-ţi vor găsi un leac, pentru că nu eşti orb, dar este ca şi cum ai fi.
Stau să mă gândesc pentru ce am nevoie să invadez totul de energie, să fac şi să fac, fără să mă opresc să mai privesc. Oare chiar aşa de rău m-aş dezamăgi dacă aş lua o pauză? Cât aş pierde din viaţă? Şansa cea mare, norocul umblător, omul potrivit sau aş câştiga de fapt mai multă tărie şi o perspectivă diferită asupra mea şi asupra ceea ce ar trebui să fac?
Nu mai vreau nici trebuie, fără nevoi, fără obligaţii, sunt prea puţin odihnitoare sau hrănitoare. Mă alimentează cel mult cu uitare, cu făţărnicii echivoce… fiecare va vedea în ele ce a şi ce nu a visat.
Cred că e momentul să vin cu nişte afirmaţii care se termină cu punct.
M-am săturat de semnele de punctuaţie, în special de semnul întrebării. Încă nu m-am decis asupra cel al exclamării, uneori aduce surprize frumoase
Pe când înşiruirea de virgule nu este decât o înşiruire de aşteptări, nefapte îngrămădite în paranteze largi care sunt în stare să cuprindă întreaga lume.
Am aberat încercând să uit de ruinele pe care le privesc doar eu. Poate dacă aş fi pus o taxă de intrare, ar mai fi venit cineva să-mi ţină de urât. La ghinionul meu (că norocul s-a terminat de mult), musafirul ar fi fost lefter, ochelarist şi fără nici un farmec. Surplusul lui de inteligenţă m-ar fi încălzit cam 5 secunde, după care l-aş fi poftit spre alte meleaguri, mai real însorite, pentru că astrul ăsta al meu e unul de carton. Străluceşte încontinuu producând o energie care nu se poate consuma vreodată.
Poate am nevoie de fapt de un desenator sau un alt fel de artist, să-mi picteze peste orice îi arăt, deşeuri, ziduri prăbuşite şi cuvinte prea multe…
