Femeia care nu poartă nimic, nici bijuterii sau poşetă, nici tocuri sau ruj roşu, nici măcar o fundă în păr, merge întotdeauna grăbită să rezolve lucruri care-i depăşesc vocaţia de femeie.
Nu se simte martiră, pentru că nu are timp pentru aşa ceva, dar în schimb are toate însemnele care o aruncă în faţa oamenilor ce-i pun în cârcă mai multe.
Este destoinică şi prea curajoasă să nu înfrunte orice îi vine în cale.
Ar purta doar adidaşi pentru că o fac să zboare.
În general are copii făcuţi dintr-o amintire despre iubire şi nu cunoaşte mângâierea bărbatului.
Şi-ar dori să nu-i lipsească nimic pe masă mâine, dar n-are frică de moarte.
Merge înainte oarecum teleghidată de o dorinţă aprigă să răzbească pentru că aşa i-a fost dat.
Emană un parfum incert de voinţă forţată de un fus care toarce anapoda şi a încurcat culorile iţelor.
Îi place muzica şi filmul pentru că atunci poate visa frumos.
Se întreabă adesea ce înseamnă odihnă.
Am văzut câteva femei care nu purtau nimic şi duceau cu ele o mână de copil, care se uita la tine şi te sfredelea cu privirea.
Îţi era ruşine de haina pe care o îmbrăcai, de pantofi, de cercei, de inele şi de viaţă, pentru că tu nu ofereai nimic.
Oamenii să lăfăie în trăiri, în sănătate, în bucurii şi în fericire şi sunt gata să plătească oricât să rămână sigilaţi într-un balon de sticlă. Nu suportă să fie atinşi de ceilalţi care-i pot infecta cu neajunsul şi puterea lor.
Da-ţi-mi un ciocan să sparg balonul, pentru a se mânji cu toţii de viaţă.
