În viaţă trebuie să profiţi de ceea ce ţi se dă, de absolut tot ce primeşti: o ploaie caldă de primăvară, o cană de ceai, un premiu sau pur şi simplu un zâmbet. Nu trebuie să faci nimic pentru a le merita şi doar bucură-te, sunt ale tale!
De multe ori avem atât de multe lucruri încât toate ni se par în plus.
De ce avem nevoie până la urmă să trăim? Aer, apă şi mâncare. Orice altceva este un dar.
Poate ai vrea să ai mai mult sau poate te aştepţi la ceva spectaculos pentru că ai muncit din greu pentru asta şi meriţi.
Şi eu merit pentru că sunt om, la fel de mult ca cerşetorul care nu-şi aduce aminte cum arată un pat sau ca acel copil care nu ştie ce înseamnă mamă.
Profită! Profită atât de mult încât urli de bucurie că ai şi poţi să dai mai departe. Nu există dar mai mare decât cel pe care îl poţi face altuia ştiind că nu să-ţi dea nimic în schimb.
Să fii om este atât de uşor. Te naşti şi atât. Să fii om cu celălalt însă este o datorie, cu ea ai venit în lume şi nu te poţi ruşina şi întoarce spatele.
Poate că alegi doar pe cei dragi să-i ajuţi, pe ei îi cunoşti. Dar cei care sunt ai nimănui? Cu ei cum rămâne? Nu fac parte din datoria ta? Să se ocupe altcineva de ei? Cineva poate mai bogat, cu mai mult timp la dispoziţie, mai bun, mai generos, nu?
Este greu într-adevăr să nu fii la fel ca turma, uitându-te în altă parte, este greu să te ridici de pe scaun să ţii pe cineva de mână că nu se descurcă şi este extrem de greu să iei de la tine să dai altuia.
Ai exersat atât de mult să primeşti, să mulţumeşti, să înmulţeşti, încât să oferi pare un basm…
Nu vrei să fii normal, e derizoriu, nu vrei să fii extraordinar, n-o poţi duce şi atunci rămâi ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată: un oarecare în afara poveştii. Îţi citeşti poezia şi pleci.
Drum bun om care ai putut să fii!
