Nu-mi stă în fire să mă războiesc cu oamenii, am trăit mult printre oameni care nu ştiu să se împace şi diplomaţia era un cuvânt pentru străini. De cele mai multe ore se lasă cu victime colaterale şi se uită greu sau niciodată. Cât despre iertat… mai uşor ar fi fost să-l joci pe Sisif!
Nu-mi plac nici atacurile surpriză şi în general am răbdare să-ţi umpli desaga bine înainte să-ţi spun ceva. Pentru că poate vine Domnul şi-ţi dă minte să-ţi revii şi totul se remediază până la urmă…
De cele mai multe ori însă nu se întâmplă aşa şi sunt pusă în postura absolut ingrată de a puncta nişte lucruri cu care nu doar că nu sunt de acord, dar pe care poate nici nu le înţelegi.
Îţi vorbesc pentru că am impresia că mereu va fi loc pentru cel puţin o soluţie şi că meriţi efortul.
Cum se face însă că indiferenţa este atât de rău catalogată? Nu este mai bine să nu-ţi ţină nimeni morală? Te forţează oarecum să înveţi pe cont propriu şi cel puţin ştii sigur că nu mai ai ce comunica cu acea persoană dacă îţi întoarce spatele. S-a încheiat o poveste. Ai economisit timp şi nervi.
Irosire de energie pe lucruri care nu-ţi aduc nimic. Insişti? Vrei explicaţii, argumente? Poate un knockout perfect ar fi mai potrivit în cazul acesta. Scutim creierele de vociferarea inutilă şi ai ocazia să înveţi dintr-o lovitură cât n-ai învățat în ani de zile.
Sunt necesare anumite răbufniri calculate? Da, unii nu cunosc alte metode de asimilare a informaţiei.
Cât despre bunăvoinţă, cât cuprinde… unde e cazul… fiecare cu limitele lui.
