Sunt nişte ziduri de care nu pot să trec. Au fost create de-a lungul timpului de către toţi oamenii şi ulterior de mine în urma experienţelor nesănătoase.
Omul învaţă atât de uşor să primească şi uită tot ce n-a avut înainte.
Calea spre înţelegere trece prin fiecare por al pielii ce simte binele, îl acceptă dar trece mai departe fericit de eveniment şi atât. Şi poate dacă aş iubi ar fi şi mai şi!
Un sărut de-al tău face cât o mie de vorbe pe care nu mai are rost să le spui, o mie de zâmbete şi de ridicări de sprânceană. Face cât toate privirile de cuceritor depravat pe care nu mi le arunci. Mulţumesc.
Nu eşti decât aşa cum trebuie: năvalnic, pregătit de asalt şi de o defensivă nebună faţă de tot ce mişcă în jur.
Mi-am găsit perechea, pot începe asediul cetăţii care îşi deschide porţile. Iau focul şi intru.
De ce mă primeşti ca un rege, cu ospăţul pus pe masă şi mă laşi să mă înfrupt?
Ai fost creat să dăruieşti şi să obţii deschis totul.
Oare ce vrei acum?
Poate îmi vei spune într-o zi, când vei înceta să te mai ascunzi sub trecut şi poţi digera tot ce-ţi vine în cale, fără teamă. Nu vreau să conduc ceva fără viitor. Mintea mea este setată adecvat, iar sufletul ascultă, deşi el scormoneşte tot felul de scuze şi pretexte de a descoperi ceva nou, incitant şi nemaiîntâlnit.
Nimic nu e nou, doar persoanele se schimbă.
Armele rămân la purtător, dar suntem în timp de pace, pentru că este cea mai bună soluţie.
