Nu mă poţi lega, prin urmare nu o să aduc cătuşele să-ţi fac munca mai uşoară.
Şi nici nu-mi plec capul, pentru că dacă nu mă uit cel puţin înainte, nu pot păşi. Iar dacă nu merg, sunt deja moartă.
Am nevoie să fiu activă, să mă pot bucura de minunea asta de viaţă, să-i fac pe ceilalţi să zâmbească încrezători că reuşita este a tuturor.
Reacţionez bine, normal sau prost. Asta depinde de ce îmi oferi.
Cum îmi spunea cineva, dacă nu mă provoci să-ţi ofer căldură, o să rămân un sloi de gheaţă.
Îmi place să mă joc dar cu reguli şi când tu nu spui nimic, nu pot presupune binele, pentru că m-au obişnuit alţii cu răul.
Nu trebuie să-mi demonstrezi absolut nimic, decât să fii tu. Atât.
Aşa voi ştii ce o să fac şi măcar nu voi pierde timp amăgindu-mă cu vise semiimplinite.
Vrei să-mi furi centrul de greutate şi să mă răstorn peste tine pentru că aşa, o să caut mereu sprijinul tău şi te simţi şi mai bine.
Serios? Asta cauţi tu la mine? O dependenţă?
Recunosc, cu toţii ajungem la un moment dat într-un fel de dependenţă unii faţă de alţii, dar m-aş bucura să o facem gradat, într-un mod cât se poate de controlat.
Mi-ai tras preşul de sub picioare şi am căzut fix în faţa uşii tale.
Din păcate m-ai lăsat să aştept în vestibul şi mă tratezi ca pe un oaspete.
Dacă nu trec de pragul ăsta, vizita mea s-a terminat.
