Dacă nu vorbesc mai tare decât tine nu m-aud şi cu siguranţă nu mă înţelegi nici tu. Pentru că nici unul nu are încredere în celălalt preferăm să vociferăm cât ne ţin plămânii şi chingile sufletului. Mintea a ieşit de mult din ecuaţie şi stă atârnată pe un portativ nescris.
Am descoperit că dacă te ignor poţi să urli chiar mai tare, până se aşterne acea linişte monumentală în care îţi dai seama că te-ai calmat şi îţi poţi reveni în simţiri.
Un om cu plămâni puternici nu poate fi decât cântăreţ, restul este redundant. Nu poţi alege şefia în locul dialogului, oricât te-ai strădui, nu iese şi pace. Dar poţi opta pentru soluţii care nu implică spargerea cristalului.
Oare dacă ai avea un claxon l-ai folosi la fel de des, sau ai încerca să calci tot ce prinzi?
Nu am înţeles niciodată de ce unii oameni au nevoie să ridice vocea crezând că altfel vor fi ascultaţi mai bine şi odată cu asta şi apreciaţi pentru că se zbat pentru binele tuturor. Sunt fie idioţi fie idioţi. Nu văd alternativa. Bag mâna în foc că ei o consideră singura cale de obţinere a ceea ce îşi doresc şi insistă până când noi depăşim pragul de saturaţie şi ajungem în cel de nepăsare.
Vrei terapie prin urlet? Du-te în pădure, fă-ţi poluarea fonică propriului ecou.
Suferim prea mult de isterie venită din neputinţa de a comunica şi a rezolva diverse situaţii presante, extrem de importante pentru noi. De ce ne limităm la obişnuinţă?
