Vorbim mai mult ca oricând, agasaţi că ne fuge timpul de sub picioare.
Prindem un vreasc de paie, le aruncăm pe foc şi ne aşteptăm la o vâlvătaie!
Ne-am răsturnat, sucit şi şters principiile, într-o încercare inumană de adaptare. Cum să nu fii mai bun decât celălalt, în rând cu lumea sau total pe dos?
În plus, dacă nu faci ceea ce îţi place, pe o plată regească, te gândeşti la eşec, mai ales când te oglindeşti în cei din jur.
Şi atunci vorbim! Vorbim pentru supravieţuire! Vorbim să ştie toţi că ne chinuim, sau reuşim, sau că încercăm din răsputeri.
Vorbim să ne auzim, să ne aflăm în treabă, să prindem binele de un picior!
Nu ştiu de ce vorbim aşa de mult. Măcar dacă ne-am vedea cu interlocutorul…
Dar nu, noi vorbim în cuvinte scrise, în imagini aruncate de-a valma peste tot, doar doar se va întâmpla miracolul! Şi dacă nu, ne revoltăm ca alţii au putut, noi nu. Mergem mai departe pentru că renunţarea e pentru laşi. Până când?
Aş minţi dacă aş spune că nu fac la fel, că nu sar etape, că nu perseverez.
Dar undeva, întrezăresc o lumină, ceea a mulţumirii, fără cuvinte…
