Nu mai cred în fluturi dar nu am încetat să arunc cu baloane colorate în aer şi să mă las ghidată în călătoria asta spre găsirea inspiraţiei. Răpită ca în filme clasice de un M care nu se lăsă înduplecat să-mi redea balonul roz, mă bucur de ce mi-a rămas şi cedez ispitei de a reuşi să cer ce mi se cuvine.
Şi DA, răsfăţul este unul dintre ele. Mă conving că toţi oamenii merită să zboare şi este îndeajuns să le ofer un scaun pentru a se înălţa. Mi-au dat mama şi tata multe, dar au zis că cea mai bună înălţime este cea pe care ţi-o faci după ce îţi zboară orice foaie de sub picioare.
M-am lăsat amăgită mult timp de răpitori şi colivia părea destul de încăpătoare. Într-o zi însorită, a venit un clovn haios cu un buchet de speranţe colorate şi le-a dat drumul. Am deschis uşa coliviei şi mi-am dat seama că eu am închis-o neintenţionat şi dusă am fost!
Nu mă încadrez nicicum pe banda de întoarcere în timp, dar păstrez cu mine nesiguranţa care mi-a alungat fluturii pentru că aceştia nu fac casă bună cu stomacul meu. Am ales să gândesc prea mult, să fac şi să fac şi am lăsat simţămintele în seama lui M.
Îl rog frumos să mi le trimită înapoi, cadou de bunăcredinţă pentru că nu mai am de gând să le închiriez. Şi cu ocazia asta, să distrugă orice gratie pe care o ridică zilnic în jurul lui, cu pretextul că aşa fac gardienii oamenilor şi că are grijă de ei. Simple vrăjeli de vedete scăpate de copilărie şi culoare. Îţi împrumut balonul meu, dar nu uita că el mă va urmări pe mine 🙂
