Sunt anumite zile când pur şi simplu trebuie să lâncezeşti ca o loază şi să te gândeşti la nemurirea sufletului.
Din când în când avem nevoie de odihnă. Fie că ne-am supraîncărcat de la muncă şi cu alte treburi, fie că avem o perioadă mai dificilă, va trebui să luăm o pauză. Altfel creierul nostru s-ar putea să facă scurtcircuit şi să nu mai fim capabili să dăm randament, ci să facem greşeli.
De ce suntem aşa de critici cu noi înşine dar pe alţii îi păsuim fără să ne gândim, în special în lucrurile minore? Cum reuşim zi de zi să înaintăm, încărcaţi de stres, de nesiguranţă şi să finalizăm ceva?
Oamenii pe care-i apreciezi şi îi lauzi cică ar da cel mai mare randament, după care vin cei pe care-i critici şi sunt destul de capabili să înţeleagă şi să se corecteze şi pe ultima treaptă stau cei care nu sunt băgaţi în seamă de nimeni. Indiferenţa e cea mai grea pedeapsă.
Cu toţii ar trebui să ne gândim că dacă devenim un workaholic dement, care nu vede altceva decât muncă şi îşi face autocritică sau se simte vinovat când nu reuşeşte să rezolve tot ce şi-a propus, ba mai rău, când face foarte multe dar vede că a făcut foarte puţine, avem o problemă!
Omenirea nu o să stea în loc dacă ne oprim pentru puţin timp să ne luăm un răgaz şi să ne tragem sufletul ca să putem merge înainte încărcaţi de energie.
Ai nevoie de o pauză? Ia-ţi pisica şi joacă-te!