Undeva între workaholic şi perfecţionist se află obsesia de a face ceva, mereu, pentru că a sta este o opţiune pentru perioada de boală, de somn sau de relaxare-recuperare.
Lucrurile făcute de oamenii din această categorie sunt aproape perfecte, sunt optimizate şi probabil destul de bine gândite. Pe de altă parte orice fisură în munca asta este primită cu scepticism, pentru că perfecţionismul vine cu o doză serioasă de mândrie şi orgoliu.
Dacă stai pe loc mulţi au impresia că doar te odihneşti. Perfecţioniştii şi workaholicii cred că de fapt regresezi, pentru că nu faci nimic, prin urmare nu înaintezi, nu progresezi, pierzi timpul degeaba, care oricum nu este suficient şi ar fi în stare să te pedepsească cu închisoare pentru irosirea asta.
De ce suntem unii dintre noi obsedaţi efectiv să ne mişcăm mereu? Se strică ceva în lumea asta dacă noi nu facem? Ne întoarcem cumva la epoca de piatră? Devenim mai proşti?
Cu siguranţă că nu, dar practica este făcută anume pentru a exersa şi a înainta în viaţă.
Ce ar trebui să înveţe oamenii muncitori este să reuşească să se relaxeze, să acorde încredere altora să primească ajutorul lor din când în când măcar, să poate să îşi canalizeze energia cu un buton de on şi off, ca să nu se epuizeze.
Au o rezistenţă ieşită din comun, dar nimic nu ţine o veşnicie. Probabil nici nu sunt interesaţi să rămână prea mulţi ani în aceeaşi stare de frenezie şi unii dintre ei chiar investesc timp să-i înveţe pe alţii.
Noi nu putem face nimic dacă nu acumulăm suficientă putere şi voinţa, iar somnul nu este suficient.
Ziua are doar 24 de ore. Obişnuieşte-te!